Extras din articolul „Half-time: Cum arată cinemaul românesc la jumătatea anului? | The State of Cinema”

[…] Că veni vorba de obsesii locale, e un bun prilej să semnalez și avanpremiera națională a mult-anticipatului Arsenie. Viața de apoi care urmează să aibă premiera internațională la Karlovy Vary. E o revenire a cineastului Alexandru Solomon înspre un format ghidat de voice-over, dar aplicat unei specii încă foarte rare în cinemaul românesc, cea a documentarului performativ, care presupune de la bun început o estompare a graniței nespuse, dar adesea insurmontabile dintre cameră și subiect din cinemaul nonficțional. În alte cuvinte, dezideratul camerei „invizibile” este exclus încă de la bun început, în favoarea unei camere hiper-vizibile, care își asumă faptul de-a genera și de-a influența direct lucrurile pe care le înregistrează.

Pornind de la faimosul său performance din 2017 de la Patriarhia Română, Solomon caută să-și deconstruiască propriul dispreț față de Biserica Ortodoxă Română (de altfel, pozițiile sale politice sunt cât se poate de asumate aici) – și face asta prin explorarea raportului unor credincioși cu figura lui Arsenie Boca, pornind alături de aceștia într-un soi de pelerinaj prin locurile prin care superstarul religios și-a petrecut viața. Pe parcursul periplului, grupul reconstituie diverse ipostaze din viața acestuia – pilda lupului mâncat de oi, mitul scânteilor din barbă – majoritar descrise din arhivele Securității și Siguranței, pe care le discută apoi în cerc deschis, alături de aspecte legate de filo-legionarismul lui Boca, ori de strategiile sale de autopromovare (majoritatea expediate sumar, însă prilej de discuții belicoase – precum una despre sexualitatea acestuia, purtată aprins între femeile tinere și vârstnice ale grupului).

Un film care fascinează, cu siguranță, dar care în ciuda device-ului său participativ (în definitiv, membrii grupului își asumă faptul că sunt filmați) totuși lasă senzația că unii dintre subiecți sunt vulnerabili – fiindcă, la final de zi, în acest film se spun niște lucruri de un ridicol care uneori atinge grotescul, precum „Poarta raiului se aseamănă cu cea de la Auschwitz”, sau „Habar nu am cine sunt legionarii, asta a fost în comunism?”; cu toate acestea, Viața de apoi este mult mai mult decât un simplu și cinic film în care „râdem de proști” – ci este un duș rece necesar în peisajul politic al anului 2022. […]

Citește tot articolul Flaviei Dima aici.