Aici intervine și pretenția de obiectivitate, care planează mereu asupra documentarului. Mi se pare că e mai corect să-ți explici transparent poziția (subiectivă, ca a oricui) și atunci spectatorul poate să evalueze singur adevărul. Dar nu e simplu, presupune efort critic constant și libertate de gândire. Prefer noțiunea de echilibru pretenției de obiectivitate. Echilibru și onestitate în a te expune și a-i expune și pe ceilalți protagoniști. [din articolul publicat in Films in Frame, 26.09.2023, integral aici]

[…] Am revăzut filmul lui Rouch și Morin (la invitația Festivalului de cultură vizuală After x Image) la capătul acestei veri, încărcate – pentru mine – de impresiile și emoțiile sesiunilor de discuții cu publicul de după proiecțiile cu „Arsenie. Viața de apoi”.

M-a frapat cât de actuale sunt azi, în 2023, problemele ridicate de filmul din 1960, mai ales cele privind raportul filmului cu adevărul. Aș vrea să vorbesc puțin despre ecourile acestor întrebări în dezbaterea din jurul lui „Arsenie…”. (Și nu încerc să mă adăpostesc de critici la umbra deasă a prestigiului vechii „Cronici…”, nici nu sugerez cumva că filmul meu ar putea avea aceeași valoare.) Unele gânduri transcrise aici au fost formulate în timpul discuției pe care am avut-o după proiecția „Cronicii…” lui Rouch și Morin cu Andreea Chiper (căreia îi mulțumesc pe această cale).

Legat de „Arsenie. Viața de apoi” am auzit deseori întrebarea „Care e, totuși, genul filmului?” Asta pentru că filmul include secvențe de observație (în autocar sau în stațiile noastre de pe drum), conversații de tip interviu cu protagoniștii, lecturi de documente, momente de dezbatere în grup (să zicem, în format de talk-show), dar și reenactment-uri sau scene performative. E drept că nevoia de a încadra un film într-un gen e mereu condiționată pe piața cinematografică și că majoritatea producțiilor chiar pot fi încadrate așa. Tag-ul de gen e prezent permanent în marketing-ul filmelor pe diverse platforme. Dincolo de această strategie de marketing, care ușurează alegerile publicului, în cazul documentarelor hibride povestea e mai complicată pentru că hibridizarea, „genul incert” pare să încalce contractul de încredere dintre spectator și realizator. (Mai în glumă, cea mai bună definiție a genului filmului în cazul lui „Arsenie…” a venit de la o spectatoare din București, care a propus termenul de bocumentary – de la Boca – în loc de mockumentary.)

Cred că, atâta vreme cât spectatorul poate să discearnă cheia fiecărei secvențe, aproape totul e permis. Dacă filmul își expune la vedere artificiile și metoda, dacă menționează clar ceea ce e document – citat din arhive sau din mass media – sau observație și ceea ce e dramatizare, amestecul de genuri nu mi se pare o problemă. Din cauza asta am inclus în film chiar și numele ofițerilor, informatorilor sau enoriașelor care au scris documentele respective, ca și sursele materialelor din presă.

La proiecția din Festivalul Ceau, Cinema! o doamnă m-a întrebat insistent dacă filmul e un documentar sau nu. Pentru că, dacă ar fi un documentar, încadrarea ar fi o garanție că lucrurile prezentate în film sunt adevăruri obiective, pe care ea, ca spectatoare, e dispusă să le accepte fără să le chestioneze. Dar, cum filmul meu nu e nici documentar – nici ficțiune, nu știe pe ce se poate baza. Nevoia de a crede fără îndoială… De fapt, în cazul doamnei respective, încrederea în film era minată de dezacordul de fond cu poziția mea și a filmului. Dar și de dificultatea de a cântări singură ce e informație și ce e interpretare. Aici intervine și pretenția de obiectivitate, care planează mereu asupra documentarului. Mi se pare că e mai corect să-ți explici transparent poziția (subiectivă, ca a oricui) și atunci spectatorul poate să evalueze singur adevărul. Dar nu e simplu, presupune efort critic constant și libertate de gândire. Prefer noțiunea de echilibru pretenției de obiectivitate. Echilibru și onestitate în a te expune și a-i expune și pe ceilalți protagoniști.

Mă preocupă în ultima vreme senzația că trăim într-o epocă a suspiciunii totale – suspiciune, în primul rând, față de autorități, suspiciune față de aproapele nostru și agenda lui ascunsă, suspiciune față de imagine, față de știință etc. Nevoia de obiectivitate vine de acolo. Concomitent, epoca noastră e și epoca credulității complete – credulitate în fața conspirațiilor de tot felul, credulitate, din nou, în fața imaginii contrafăcute sau a unor false autorități etc. Paradoxal. De exemplu, un alt spectator, la Botoșani, mi-a spus că e sigur că fotografiile cu Arsenie Boca în straie civile sunt false, pentru că sunt alb-negru (deși sunt poze din anii 60 și nu există niciun motiv rațional să le punem la îndoială autenticitatea). Cum se poate restabili încrederea?

Se adaugă aici și reproșurile pe care le-am primit de mai multe ori, privind folosirea documentelor din arhivele Securității ca „sursă de adevăr”. Răspunsul meu este că arhivele respective trebuie, bineînțeles, privite cu circumspecție, dar că ele conțin tot felul de tipuri de documente și că trebuie citite în funcție de cine le-a scris (informatori, ofițeri propriu-ziși sau cetățeni ale căror scrisori au fost interceptate și Arsenie Boca însuși – în anchetă). Să știm cine, în ce context le-a scris și cu ce scop. Să le confruntăm cu alte documente, așa cum facem cu tăblițele de la Marea Moartă – ca să rămân pe același teren. Nu există documente „pure”, problema e cum le interpretăm critic ca să ne apropiem de adevăr. Mai e și tema (ridicată de alți spectatori) a selecției documentelor pe care le-am inclus în film. A existat o selecție, firește, în încercarea mea de a confrunta mitul cu faptele. La Brăila, un spectator mi-a reproșat că am folosit nota care vorbește despre cum își pieptăna Arsenie Boca barba, ca să iasă scântei, pentru că ea e scrisă de Dudu Velicu – și acesta a fost agent de influență (sub pseudonimul Viator) și voia să îl degradeze pe Arsenie conform unui plan prestabilit (n.m.: în anii 40?). 

De fapt, există mai mulți informatori care povestesc scena respectivă, la distanță de mai mulți ani. În schimb, același spectator – și nimeni altcineva – nu a protestat pentru că am folosit nota securistului care relata că mașina care a venit să-l aresteze pe Arsenie s-ar fi stricat pe drum. Am folosit ambele documente pentru că vorbesc despre cum s-au creat legendele din jurul lui Arsenie Boca, iar la această construcție au participat în egală măsură ofițeri, informatori și credincioși.

În general, am senzația că spectatorilor le e greu să se uite într-o cheie diferită la momentele de cine-verité, de dialog spontan, în care pelerinii se exprimă pe ei înșiși, versus momentele de ficționalizare, de reenactment, care sunt dramatizate și presupun joc, performance. Ideea că pelerinii devin actori, că acum se livrează pe ei și în secvența următoare se joacă și interpretează roluri, ideea asta scapă sau e greu de consumat. [citeste tot articolul pe filmsinframe.com]